ION "ȚOP" VOINESCU
"NU MĂ GÂNDEAM EU CĂ O SĂ AJUNG CINE ȘTIE CE MARE PORTAR, MAI ALES LA GREUTATEA SI FIZICUL PE CARE LE AVEAM"
Considerat cel mai bun portar din Istoria României, Ion “Țop” Voinescu, s-a născut la Valea Dragului, județul Griurgiu, pe 18 Aprilie 1929.
“…Jucam fotbal pe maidan la “Baba Lina”, în cartierul Bellu. Era prin anii 1937-38.
Antrenorul de la pitici, de la Olimpia, ne-a văzut și ne-a chemat la selecție pe stadionul “Axa”. M-am dus eu, Titi Popescu, Dumitru Nicolae-Nicusor, care a jucat apoi la Sportul Studențesc, Oprică – transferat și el, mai tărziu, la Obor – Iordan, ajuns la Venus, Sandu Ciocea, devenit peste ani jucător al Băncii, Pârvu de la Craiova și alti puști. La miutele alea de la început, am jucat în camp. Nu se poate spune că eram mijlocaș, știți cum se juca mingea pe maidan. Toți eram mijlocași, toți fundași, toți înaintași.
Într-o zi, a avut loc un meci intre echipa A și echipa B a Olimpiei. S-a accidentat portarul și am intrat eu în poarta. De atunci am rămas portarul lotului A.”
În 1945 semnează primul contract de senior cu echipa Carmen București, una dintre echipele de top din perioada interbelică. Din pricina desfintarii abuzive a echipei Carmen București, dar și a posibilității de a ajunge intre gratii, pleacă împreună cu Bazil Marian și Valentin Stanescu la divizionara B, Solvay Uioara. “În 1946 jucam la Carmen. Era echipa lui Dumitru Mociorniță, unul dintre marii chiaburi ai vremii, un personaj considerat de regimul comunist un reacționar. Aveam una dintre cele mai bune echipe. La un moment dat, au venit rușii de la Dinamo Moscova să joace în Romania, să arate ei ce buni sportivi sunt comuniștii. I-au bătut pe Rapid cu 2-1 și pe Juventus cu 10-5. Federația a propus să joace cu Carmen care era considerată, cum am mai spus, echipa cea mai buna.Campionatul se terminase, iar noi, jucătorii, eram în concediu și Mociorniță le-a spus celor de la federație: “Nu-i pot strânge acum, că abia le-am dat drumul în concediu”. De necaz că Mociorniță n-a putut să ne aducă la acel meci cu rușii, regimul a dat un decret și ne-a desființat echipa. Că să dea și un exemplu, a închis și doi jucători, pe Farkas și Iordache, pe motiv că erau și ei reacționari. Când a auzit , care era mai vechi în echipa, de frica să nu pățească la fel, l-a luat pe Valentin Stanescu, portarul nostru, m-a luat și pe mine și ne-a dus la Solvay Uioara, în Divizia B. ” Remarcat de către Baratky, antrenorul din acea vreme a echipei Rata Târgul Mureș, la un meci contra CFR Târgul Mureș, este transferat din 1947 la echipa acestuia, pentru care joaca un sezon.
“…Am jucat la ei un an până într-o zi când am avut un meci cu CFR Tg. Mureș. La acel meci m-a văzut Baratky, care era antrenor la RATA Tg. Mureș, în prima divizie, și mi-a propus să mă duc la ei. ..”
În urma unui meci de Cupa a României contra echipei Metalul București, a fost remarcat de ministrul USMC din acea vreme, Angheliu care, i-a ordonat mai mult, după cum rememorează marele portart, să vina la echipa Metalul.
“Am jucat și acolo un sezon, apoi, la un meci cu Metalul București, în Cupa României, m-a remarcat ministrul Angheliu, de la Uniunea Sindicatelor Metalo-Chimice.
După meci, l-a trimis pe portarul Metalului, Ștefan Ionescu, să-mi spună să vin să joc la Metalul.
A sunat mai mult că un ordin, vă dați seama, că era ditamai ministrul. “
„Am fost obligat pentru că trebuia să-mi fac stagiul militar şi îmi convenea pentru că aveam avantajul de a juca în primul rând la o echipă care s-a dovedit a fi o echipă cu rezultate excepţionale. În al doilea rând, făceam armată”
“…Apoi, în 1949, am fost incorporat, dar Armata m-a mai lăsat să joc un an la Metalul.
În noiembrie 1950, m-au chemat la C.C.A.. Peste o săptămână, echipa avea să joace finala Cupei României.
Și eu, și Badeantu, și Bone, și Vasile Zavoda eram nou-veniți la echipa.
Cu câteva zile înaintea finalei, Ronnay, care ara atunci antrenorul lui CCA, a vrut să ne vadă ce știm. Am făcut antrenament și, după antrenament, ne-a spus că suntem în “11”-le pentru finala.
Am jucat cu Flamura Roșie Arad și am învins cu 3-1. Acea finala a fost primul meu meci la CCA.”
În 1952 la Steaua, C.C.A.-ul de atunci, ajunge în curte un al mare nume al fotbalului Costica Toma, care după cum recunoaște și Legenda “Țop” Voinescu a adus calitate postului de portar.
“Când a venit el la echipa, în 1952, a început concurența noastră. Acest lucru a dat calitate postului de portar la CCA.
Au fost momente când a fost preferat el pentru că era un portar sobru și solid. Avea vreo 70-75 de kilograme, pe când eu aveam 56. Cred că astăzi, cu statura asta, aș fi făcut popice, nu fotbal.
Toma era preferat pentru meciurile în deplasare, eu, mai mult, la cele de acasă.
Imediat, am ajuns amândoi la Națională. Eram atunci cei mai buni portari din tara.”
Tot în acel an, într-un Romania 0-0 Polonia, Voinescu suferă o fractura la clavicula care avea să nu se mai vindece niciodată, și în ciuda insistentelor echipei medicale de a se opri, continua până în minutul ’85 intre buturi.
Este declarat cel mai bun portar al ediției, la Olimpiada de la Helsinky, 1952.
Deasemenea, face parte din prima echipa românească care s-a întâlnit cu o echipa britanica.În primăvara lui 1956, în fața a peste 100.000 spectatori prezenți pe stadionul 23 August, CCA-ul de atunci învingea fară drept de apel 5-1, echipa Louton Town.
Percy Mitchell, un oficial al echipei britanice declara puțin după meci:
„Domnilor, aveţi un team fantastic! Este unul din cele mai bune de pe continent”.
Ca urmare a acestui fapt, Steaua este invitată în Anglia pentru un turneu din care au făcut parte echipele Arsenal Londra, Sheffield Wednesday, Luton Town și Wolves.
Primește ofertă de la Arsenal Londra în 1956, căruia nu-i poate da curs din pricina Securității, după cum se destăinuie într-un interviu:
„Au fost nişte vremuri cumplite… În 1956, Arsenal Londra mi-a trimis o ofertă. Nici nu am avut timp să mă uit peste ea, că m-am trezit cu Securitatea la uşă.
Am fost băgat într-o dubă, legat la ochi şi dus într-o cămară. Au început să mă interogheze, să mă întrebe de relaţiile pe care le am eu peste hotare.
Degeaba încercam să le explic că sunt fotbalist, e normal să primesc şi oferte din alte ţări decât România. Se enervau şi mai tare, îmi băgau lumini în ochi şi ţipau. Nu m-au lovit, dar m-au torturat psihic.
Am avut norocul să fiu un om tare. Spre dimineaţă mi-au dat drumul, m-au băgat iar în dubă şi m-au adus acasă.
Am aruncat la gunoi oferta, oricum nu puteam să o onorez din cauza politicii din acea perioadă. Aveam să rămân în ţară pentru toată viaţa”.
Cinci ani mai tărziu este solicitat de campioana din acea vreme a Brazilie, Vasco da Gama, dar și de aceasta dată Securitatea își face jocul.
Până la sfârșitul anilor 1980 continuă ca antrenor la echipele de copii, juniori și seniori, formând portari precum Helmut Duckadam, Vasile Iordache, Dumitru Stangaciu, Daniel Gherasim, Constantin Eftimescu, Dumitru Moraru.
Pentru echipa Națională strânge 22 de selecții, dar în realitate numărul partidelor jucate pentru reprezentativă, este mult mai mare, conform declarației domniei sale din revista Suporter Steaua:
“Știți, din 1947, când aveam 16 ani, și până în 1963, am fost selecționat la toate loturile naționale ale României, A, B și de tineret.
Am jucat pentru Romania zeci de partide, inclusiv la Olimpiada de la Helsinki, din ’52, dar pe vremea aceea nu se adunau toate meciurile ca selecții la națională.
Până la urma, cred că am doar vreo 20-22…”
“Eram într-a treia de liceu. Aveam teză la geografie. Subiect: Anglia.
Încep să scriu… li dau cu insula… Cu Canalul Mineciï… Iar cu insula… Cînd să ajung la ape, îmi dau seama că n-am auzit decît de Tamisa.
Scriu caligrafic Tamisa. Ingroș literele. Subliniez cu o linie. Cu doua. Fac și niște valuri… Degeaba. Nu-mi vine nimic în minte.
Ce-i de făcut? Şi, cînd mai era puțin pină să sune, îmi vine inspirația.
Stråbat repede în minte clasamentul campionatului englez de fotbal și trag ca din urnă două echipe despre care ştiam că nu sînt orașe: Chelsea și Aston Villa. Apoi scriu: «Chelsea, un rîu mic care izvorăşte din munții Grampiani și se varsă în Marea Nordului ». Cît privește Aston Vila, o hotărăsc să se verse în Marea Irlandei.
În lecţia următoare profesorul ne aduce tezele, o lasă ultima pe a mea, mă cheamă la catedră și mă întreabă:
– Ascultă Voinescule, îți place fotbalul ? – Mda. (În gîndul meu: «Sunt pierdut ».)
– Atunci de ce nu scri Aston Villa cu doi de l?
Ai căpătat un trei pentru subestimarea cunoștințelor fotbalistice ale profesorului tău de geografie.
Apoi, după o scurtă pauză, în care timp eu am tăcut de parcă aș fi încasat cinci goluri parabile:
– Ți-l schimb pe trei în patru dacă-mi spui ce oraș reprezintă echipa Aston Villa.
– Birmingham.
– Așa e. Atunci de ce nu ştii decît o singură apă ?
Lecția profesorului de geografie a fost tare binevenită. Din ziua aceea am intrat în categoria A la geografie…
Şi mi-a prins bine, pentru că iubitul meu balon rotund avea să mă poarte, că pe un covor fermecat, în lumea întreagă, de la Rio de Janeiro la Pekin și de la Stockholm la Atena.
Și nu ştiu cum să vă spun am trăit o mare mulţumire, mai ales că în patria fotbalului echipa noastră (pe atunci C.C.A.) a făcut cîteva jocuri bune, bine apreciate de specialiştii, spectatorii și presa engleză.”
A fost înmormântat cu onoruri militare la cimitirul Sfânta Vineri din București.
